Apararea lui Galilei este un eseu care te poate face sa te indragostesti de Paler. Una dintre cartile a carei profunzime te face sa te gandesti ore intregi la fiecare paragraf. In mod neasteptat pentru un scriitor, meritul lui Octavian Paler nu este acela ca stie sa spuna lucrurile astfel incat sa le faca mai frumoase decat sunt, ci acela ca reuseste sa isi explice, sa puna in cuvinte, lucruri pe care toti le gandim, toti le simtim. Nu toti il vor inghiti pe Paler, dar cei carora le plac jocurile de cuvinte, cei care mediteaza frecvent asupra lucrurilor marunte din viata, cei care pretuiesc cu adevarat fiecare secunda pe care o petrec traind, vor fi impresionati de adancimea gandirii sale.

Apararea lui Galilei este o carte aparuta in 1978 (atunci cand Paler avea 50 de ani) si reeditata (cu mici adaugiri/modificari), 20 de ani mai tarziu. Sunt peste 200 de pagini de dialog, un dialog imaginar intre autor si Galileo Galilei. De ce Galileo Galilei? Pentru ca el a fost o persoana respectata, un geniu, care ajunsese la un moment dat sa poata demonstra faptul ca pamantul se invarteste, iar Inchizitiei nu i-a placut acest lucru. Drept urmare, pentru a evita sa fie ars pe rug, Galilei a fost nevoit (sau nu!, in opinia unora) sa abjure, sa “recunoasca” fortat ca a gresit si ca Inchizitia a avut, ca intotdeauna, dreptate. (Dupa momentul abjurarii, Galilei rosteste celebrele cuvinte “eppur si muove”- si totusi, se misca). Dupa ce abjura, Galilei este trimis intr-un mini-exil, intr-un loc in care poate sa se plimbe liber intr-un anumit perimetru dar nu are voie sa aiba vizitatori iar acesta este locul in care el isi traieste ultima perioada a vietii.

Acesta este si locul in care autorul “reuseste sa ajunga“ pentru a putea purta cu Galileo Galilei un dialog ce se intinde pe tot parcursul cartii, un dialog in care cei doi discuta, in parte, fiecare acuzatie ce i se aduce lui Galilei. Pe scurt, acesta traieste, asa cum spune chiar el, intre doua inchizitii. Una care l-a condamnat si aproape l-a omorat (dar care l-a facut sa aprecieze viata la adevarata ei valoare) si una formata din oamenii care il condamna pentru faptul ca nu a ales sa moara ca un martir, aparand o idee de care era convins.

Apararea lui Galilei este de departe cea mai buna carte citita de mine anul acesta si una dintre cartile care ma fac sa imi para rau pentru ca nu pot exprima mai bine modul in care cartea ma face sa ma simt. Si pentru acest lucru il invidiez pe Octavian Paler.

“- Galilei, orice inchizitie urmareste sa creeze doua realitati. Una la vedere. Alta ascunsa. Controland realitateaaflata la vedere, Inchizitia o controleaza si pe cea ascunsa. In felul acesta, oamenii se obisnuiesc ca nu conteaza ce crezi. Conteaza ce spui. Si fiecare spune ceea ce I se cere sa spuna, ceea ce simte ca trebuie sa spuna, daca tine sa-si apere pielea. La inceput o face din sila, apoi din obisnuinta. Si, dupa aceea, multi o fac din interes. Rezultatul? Il cunosti. L-ai vazut. Incet, incet, fiecare intelege ca toti cei din ju mint, se prefac, au grija sa nu riste. Si se intreaba: de ce eu as proceda altfel? Ideea insasi de a fi sincer intr-o lume in care doar ipocrizia e rasplatita ajunge sa para o nebunie, o prostie.

- Nu e normal ca oamenii sa se apere? Nu tot ne nastem cu vocatia de martiri.

- Asa e. Accepta, totusi ca atotputernicia Inchizitiei nu se bazeaza doar pe frica. Se bazeaza pe zelul celor infricosati de a se aratanepericulosi… Inchizitia nu tinea sa-ti schimbe ideile. Ii era de ajuns sa dovedeasca tuturor ca nici tu nu indraznesti sa spui ce crezi. In clipa aceea multi oameni si-au spus, probabil, ca nu mai puteau spera nimic: “Daca Galilei n-a cutezat, avand probe clare ca pamantul se invarteste, cum o s-o facem noi?”

***

“- Vina mea, prin urmare, e ca nu m-am sacrificat ca sa intretin o minciuna. Chiar nu intereseaza pe nimeni ca aveam saptezeci de ani cand am abjurat?

- Ce importanta are varsta in cele intamplate?

- Uriasa. La saptezeci de ani e foarte greu sa mai fii trufas. Nu-ti mai arde sa sfidezi nimic, dupa ce intelegi ca unica sfidare pe care ai dori-o nu ti-o mai poti ingadui. Cand vei ajunge la varsta mea, vei pricepe ca e mult mai usor sa fii erou la douazeci de ani. Atunci, moartea poate fi privita cu impertinenta. La saptezeci de ani, asa ceva nu mai e posibil. Devii mai modest si in privinta adevarului. Marile adevaruri, ca acela ca pamantul se invarteste, trece pe planul al doilea. Te preocupa micile adevaruri. Ca te dor oasele, ca-ti tremura usor mana, ca, uneori, ti se incetoseaza privirea. Devii recunoscator pentru fiecare zi care iti mai e permisa. Numai la batranete afli ca o mare iubire e mai aproape de suferinta decat de fericire.”

o recenzie de Andrei Rosca, publicata pe bookblog.ro

 

 

Filed under: recenzii de carte