“Pentru Pitagora, sufletul avea formă pătrată. La vechii chinezi, pătratul neînchis era simbolul infinitului. Mondrian şi-a petrecut douăzeci de ani din viaţă desenând pătrate.

Îmi amintesc de o expoziţie “Mondrian” deschisă la Hamburg într-o sală în formă de “L”, unde spaţiul strâmt te silea să asculţi fără voie comentariile vecinilor, chiar când erau făcute în şoaptă. Ceea ce m-a izbit atunci a fost nu atât dificultatea artei moderne de a se face înţeleasă, cât faptul că adversarii ei de azi se folosesc cam de aceleaşi argumente ca adversarii impresioniştilor acum un veac : “Ce inseamnă asta? Ce reprezintă? Aşa ceva pot să mâzgălesc şi eu! Nu trebuie să fii pictor.”   …

El Greco a fost învinuit că nu se pricepea să picteze mâini; Michelangelo, că era tot sculptor şi în pictură; Rembrandt, că arunca o mare parte din tablou în noapte; Caravaggio, că era insolent, arătând sfinţi cu picioarele umflate de varice. Nimeni nu mergea însă, altădată, până la a afirma că oricine ar fi putut face, la nevoie, ceea ce făceau ei. S-a produs, deci, o radicalizare a refuzului odată cu apariţia artei moderne, iar fenomenul are, desigur, cauze complexe, ţinând, între altele, şi de un deficit de educaţie estetică. Un privitor care ştie că “noutatea” nu e un capriciu al pictorilor, ci o consecinţă a evoluţiei artei şi a ideilor despre artă, că pictura abstractă n-a sfărâmat obiectul din pură plăcere de a distruge, ci din dorinţa de a privi dincolo de el, va încerca să-şi dea seama în ce măsură artistul a reuşit să-şi realizeze intenţiile sau n-a făcut decât să-şi complice inutil limbajul. Cineva care a citit cum trebuie declaraţia, cam ostentativă, dar de bună credinţă, cu care începea manifestul neoplasticismului din 1920, “Cuvântul e mort. Cuvântul e neputincios.” şi înţelege că ea putea suna şi altfel, “Obiectul e mort. Obiectul e neputincios.” are multe şanse să nu mai vadă în încrucişările de linii verticale şi orizontale, în pătratele “neoplastice” pictate în ultima parte a vieţii de Mondrian, un joc de elev corigent la desen….

Utopia fiind la fel de veche ca omenirea, nu văd de ce ar trebui reproşată numai celor care au căutat-o în pătrate colorate.”

Da, declaraţia poate suna într-adevăr şi altfel. “Maşina e moartă. Maşina e neputincioasă.”deci ce ne împiedică să aruncăm eul detestabil, şi să transcedem labirintul, ajungând în centrul fiinţei noastre? Ce ne împiedică decât un tragism nejustificat a fricii de moarte pe care nu o avem noi, ci eul nostru detestabil?

De ce îi este frică de moarte? Pentru că eul este iluzia, personalitatea este iluzia, esenţa noastră din centru este adevărul din noi! iar esenţa este nemuritoare, odată ce o lăsăm să iasă la suprafaţă, nefiindu-ne frică de criticile acelora care ştiu doar a critica, fără a putea aduce roade ei înşişi, vorba lui Eminescu :”critici cei cu flori deşarte, care roade n-aţi adus”.

“Mondrian vorbeşte continuu despre “denaturalizarea artei” convins fiind că pictura trebuie să se purifice de orice amintire a obiectelor.”

Iar Octavian Paler vorbeste continuu despre “denaturalizarea omului” convins fiind la rându-i,  că omul trebuie să se purifice de orice amintire a maşinii umane, de Eul detestabil care nu este nimic altceva decât personalitatea noastră, cu migală cultivată şi crescută la umbra aprecierilor celorlalte maşini umane care formează societatea însăşi. Societatea este iluzia, pentru că, trebuie să recunoaştem că nimeni nu susţine pe nimeni, fiecare se susţine doar pe el însuşi; că nimeni nu ajută pe nimeni, fără ca în străfundul inimii sale să simtă că se ajută doar pe el însuşi. Am fost educaţi să iubim plăcerea, să ne-o dorim imediat şi pentru totdeauna, căutând-o în tot felul de chestii din afara noastră,  exterioare nouă. Dar plăcerea, nu o putem păstra pentru totdeauna, pentru că ea trebuie câştigată, iar nu obţinută! Obţinem plăcerea atunci când ajutăm pe cineva, iar nu îl ajutăm de dragul celuilalt. Trebuie să recunoaştem că ne place să ajutăm, ne face plăcere, şi nu dintr-un altruism extrem facem aceasta! Dar, numai câştigată cu preţul suferinţei, plăcerea va rămâne pentru totdeauna la noi! Numai cu preţul suferinţei decojirii foaie cu foaie a acestei cepe pe care o reprezintă eul nostru, şi care nesupravegheată creşte, adăugându-şi foi peste foi, şi sufocând  esenţa din centrul fiinţei noastre!

Este un labirint de străbătut până să ajungem în centrul fiinţei noastre, la adevăratul Eu pe care îl reprezintă fiecare dintre noi, dar numai astfel vom deveni nemuritori, niciodată înainte, şi niciodată fără a lasa să moară eul detestabil!

Dacă fiinţa este precum o sămânţă, ceapa este foarte voluminoasă – eul este uriaş – şi înăbuşă sămânţa, omorând-o, ca să nu fie ea distrusă la rându-i. Este o luptă care-pe-care, este lupta pentru supravieţuire eternă, sau pentru moarte eternă, căci dacă fiinţa noastră nu va ieşi la lumină, din spatele eului detestabil, după ce maşina umana încetează a mai funcţiona, în urma noastră nu rămâne decât un bulgăre de pământ şi nimic mai mult decât atât.  E o iluzie să credem că suntem nemuritori înainte de a câştiga bătălia şi a-l ucide pe acest eu, cu adevărat detestabil, căci ne opreşte de la a vedea lumina din noi înşine!

Aşa cum aminteşte Octavian Paler că marii oameni de artă au fost învinuiţi de oamenii obişnuiţi că nu sunt perfecţi, la fel este învinuit şi domnia-sa, că este prea sensibil. Da! Aşa este! Adevăratul Octavian Paler a avut ca esenţă sensibilitatea! A fost un Om adevărat, nu doar o maşină umană! Pentru că adevărata noastră fiinţă este extrem de sensibilă! Nu şi Eul! Eul este Detestabil!

Filed under: Un muzeu in labirint