Teme-te de indiferenţă

“Pot să recunosc că nu sunt făcut pentru ură. Dar să nu iubesc nimic? Să nu spun nimic? Să nu cred în nimic? Nu există, pro­babil, ceva mai greu de suportat, în afara durerii, decât repausul deplin, starea de obiect; nu m-aş putea ridica, admiţând că aş dori asta, la indiferenţa celor cu desavâr­şire sătui să iubească, să spuna, să creadă şi sunt recunoscător tuturor cauzelor care m-au ferit să devin un asemenea înţelept“ (Viaţa ca o coridă).

Multă vreme am crezut că ar trebui să mă tem de oameni care iţi vor răul, de prieteni care pot trăda, de sentimente care pot provoca durere, de gesturi tandre care pot părea ridicole… Nu eram pregătit să pricep că indiferenţa poate fi mult mai traumatizantă şi demoralizantă decât toate acestea. “Să nu-ţi fie teamă de duşmanul tău; cel mai rău lucru pe care ţi-l poate face este să te ucidă. Să nu te temi nici de prietenul tău; cel mai rău lucru pe care ţi-l poate face este să te trădeze. Teme-te însă de indiferenţă. Căci prin tăcerea ei, prin consimţământul ei tacit, te ucide şi te trădează în acelaşi timp” (N. Mihalkov).

Ne doare indiferenţa celorlalţi faţă de noi, mai ales atunci când vorbim de persoane apropiate. Dar atunci când indiferenţa apare într-o relaţie de iubire? “Nu în puţine cazuri, femeia şi bărbatul nu ştiu să se despartă la vreme. Aşteaptă să dispară tot ce i-a apropiat şi legat, până ajung să le fie silă de ei. În loc să transforme despărţirea însăşi în ceva deosebit, de care să îşi aducă aminte cu duioşie mai tărziu, târăsc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urât” (O. Paler – interviu în revista “Tango”)

Care este momentul când cei doi ar trebui să conştientizeze că ar trebui să se despartă? Aş zice că atunci când indiferenţa se strecoară subtil între ei, când ajung să se privească în gol unul pe altul, fără să mai vadă strălucirea din ochi care i-a apropiat şi se complac în această stare. Nici măcar nu mai vor să lupte pentru a schimba ceva, doar aşteaptă, fără să mai ştie nici ei ce anume. “Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin” (Viaţa pe un peron).

Indiferenţa celorlaţi sau indiferenţa în iubire, ne pot duce într-o stare în care ajungem să devenim indiferenţi şi faţă de noi înşine. Şi, din păcate, nu este vorba de acea indiferenţă care să se confunde cu iubirea Christică şi să implice sacrificul personal pentru binele altora. Preferăm să ne pierdem mai degraba într-o stare de amorţeală, de nepăsare, să ne autovictimizăm şi să ne înnegrim sufletul căutându-ne motive şi scuze în reacţiile sau “nedreptăţile” celor din jur.  Devenim indiferenţi faţă de ceea ce facem, indiferenţi faţă de dorinţele şi visele noastre, indiferenţi faţă de destinul nostru. Nu vom face decât să intrăm într-un cerc vicios, să reluăm un ciclu traumatizant, pentru că “făra dragoste suntem orfani de toate, făra pasiune suntem ca o moara de vânt spânzurată în vid!”. “Nimic durabil nu se poate întemeia pe indiferenţă” (Mitologii subiective).

Stă în puterea noastră să vrem să ieşim din starea apatie şi de aplatizare afectivă, să ne regăsim bucuria pentru lucrurile mărunte din jurul nostru şi pasiunea care ar trebui să fie motorul oricărei activităţi pe care o întreprindem. Dacă destinul nu depinde de tine, de tine depinde ce faci cu ceea ce îţi dă destinul” (Eul detestabil).

16 Responses to “Teme-te de indiferenţă”

  1. Da. Omul fara dragoste e defect. Daca lipsa apei sau a alimentatiei iti asigura moartea, lipsa dragostei iti asigura starea de a nu trai. Nu stiu ce ar fi mai bine.
    Dar dragostea are atatea intelesuri si neintelesuri. Oferim indiferenta, primim indiferenta – dar cati oameni manifesta atitudinea asta fata de propria persoana ? Exceptie sunt poate cateva cazuri de disperare extrema.
    Simplul efort de a autovictimizare sau de autosatisfatie (“am facut tot ce se putea face” – fraza , poate , de prea multe ori rostita) denota faptul ca indiferenta nu-i chiar atat de absoluta – amorul propriu ii fura acest statut. Si daca iubirea lui pentru ea dispare, daca iubirea ei pentru el s-a risipit , inseamna ca e suficient loc pentru amoruri proprii si orgolii nesatisfacute. De aici incolo se negociaza compromisurile.
    Se pare ca “hoitul care miroase urat” nu deranjeaza pe multi protagonisti din moment ce-l pazesc cu strasnicie ani intregi de casnicie/relatie.
    In starea de a nu trai , singuratatea veritabila este infricosatoare. Si e sacrificata pe altarul singuratatii in doi. Sa nu traiesti – sa nu vrei sa traiesti si sa iei decizia de a te trezi singur in intuneric, doar cu tine – cu cel pe care ai dorit sa-l aduci la tacere – trebuie sa fie intr-adevar o spaima cumplita.
    Se intampla ca indiferenta sa determine decizii spectaculoase. Alteori nu se intampla nimic.

  2. @Lavinia : Cel mai ades nu se intampla nimic.

  3. In ceea ce priveste indiferenta in iubire, cred ca oamenii nu stiu cu adevarat sa se desparta. De fiecare data, exista tendinta de a vedea in restul acela de dragoste imaginea intregului care a fost candva. Sau imaginea a ceea ce ar fi trebuit sa fie sa fi inlocuit ceea ce era de fapt si indiferenta sa fie determinata doar de o prea tarzie trezire?
    Asa cum spunea si Lavinia, singuratatea absoluta infricoseaza cumplit. Astfel, hoitul ramas nu e decat insemnul unui compromis facut din lasitate.
    Alex, foarte frumos articol!

  4. @Lavinia

    Din nou, o completare foarte fericita, Lavinia! Multumesc! Intradevar, lipsa de iubire arata si ca e suficient loc pentru amor propriu si orgolii personale.

    Mi s-a parut interesanta definitia DEX online a amorului propriu = sentiment al propriei demnitati, constiinta valorii proprii. Daca dezbracam termenul de notiuni ca vanitate si mandrie, as zice ca o anumita doza de amor propriu este utila pentru a iesi din indiferenta si din acceptarea unor compromisuri care ne duc in “starea de a nu trai”. Lipsa totala a acestuia ne anuleaza, genereaza complacere, o acceptare si pazire inutila a iluzie intregului.

    Legat de singuratatea in doi, mi-a adus aminte de urmatorul citat: “Dispariţia iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiţi zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni. Eşti singur” – Marin Preda in Cel mai iubit dintre pamanteni. Ingrozitor acest sentiment… dar si mai ingrozitor mi se pare atunci cand devenim indiferenti si il acceptam ca pe o stare de fapt care nu poate fi schimbata.

    @Silvia

    Multumesc pentru aprecieri, Silvia! Ma bucur ca ti-a placut articolul.

    Unii nu stiu sa se desparta la timp, altii poate o fac prea repede, la primul obstacol, fara sa incerce sa lupte pentru a schimba ceva si asta poate insemna tot indiferenta. Atat timp cat acceptarea unor compromisuri nu te imping in “starea de a nu trai”, ele pot fi salvatoare si nu le consider neaparat o lasitate. La nivel ideatic, lucrurile ar trebui sa vina de sine fara a fi nevoie de un efort, dar in realitate ele se complica intotdeauna sau avem grija sa le complicam noi :) . Buna intrebarea ta… uneori preferam sa nu vedem realitatea ci doar imaginea a ceea ce ar fi trebuit sa fie.

  5. Silvia, atunci cand inlaturarea compromisului determina alte dezechilibre sufletesti cu efectul nimicitor al domino-ului, esti nevoit sa-l accepti ca pe un sacrificiu necesar, ca pe o responsabilitate fata de altii. Frustrarea, revolta, nemultumirea, tristetea pe care le implica singuratatea in doi trebuie suportate de dragul altora, pentru a nu-i afecta si pe ei.

  6. @June

    E o situatie foarte delicata si dificila atunci cand inlaturarea compromisului implica si alte dezechilibre sufletesti decat ale celor doi. Totusi, din punctul meu de vedere, anumite compromisuri ar trebui acceptate doar daca acestea pot fi vazute nu ca un sacrificiu sau ca o obligatie, ci mai degraba ca un pas comun ce poate duce la o reinoire a sentimentelor. Si ii implica in mod obligatoriu pe amandoi. Altfel, cred unele lucruri trebuie lasate sa moara, pentru a putea renaste din nou.

    Cu toata grija de a nu-i afecta pe cei dragi, nu vom putea sa ne ascundem la infinit. Toate sentimentele si energiile negative care le genereaza singuratatea constientizata in doi ne vor afecta comportamentul si capacitatea noastra de a oferi iubire mai departe. Aceste lucruri se simt si se vor transminte la nivel energetic si celor pe care incercam sa ii protejam. Si as inclina sa cred ca le vom face mai mult rau si lor, nu numai noua.

  7. @ Alex De acord, in ceea ce am spus ma refeream la compromisurile care rup din fiinta mai mult decat sa ajute la mentinerea ei intreaga. Si da, probabil cel mai adesea complicam noi mai mult lucrurile :)

    @ June Sacrificiu necesar sau scuza ( justificare, depinde cum vrei sa o numesti ) pentru a nu fi incercat sa vezi mai mult? Cum spunea si Alex, unele lucruri trebuie lasate sa moara. Responsabilitatea fata de cei dragi, cred eu, implica si o anumita sinceritate pe care, aici, notiunea de sacrificiu o elimina. Si implica, in primul rand, sinceritatea fata de sine. Oricum ar fi, chiar daca posibilitatea de a simti asta e relativa, oamenii vor sa fie fericiti. Si sa-i vada si pe cei dragi fericiti, nu traind o imitatie de iubire. Nu spun ca nu sunt bune compromisurile, chiar din contra, dar e o granita fina intre un compromis si o piesa adaugata domino-ului.

  8. @Alex
    Excelent articol, mi-am regasit neputintele uitate in el. Incheiem cicluri si ne reimprospatam sufletul…astept alte articole scrise de tine.
    Tacerea nu este mereu indiferenta…

  9. Multumesc frumos, sunshine.

    Tacerea… am aflat si eu recent ca nu inseamna mereu indiferenta. Totusi, ea “e neparticipare, pe cand cuvantul e avantare in necunoscut”. Autoprotejare versus dorinta de a te exprima sau de a intelege, acceptand anumite riscuri.

    Mi-a placut foarte mult un articol scris aici de Sasha pe acest subiect (“Exista taceri si taceri”), il recomand, daca nu ai avut ocazia sa il citesti deja: http://octavianpaler.ro/comentarii-si-citate/exista-taceri-si-taceri/

    Te mai astep si eu :)

  10. si iubirea se intretine,nu cred ca indiferenta apare asa , pur si simplu,ceea ce i-a apropiat pe cei doi poate fi tot timpul ,o baza pe care sa se darime orgoliile si sa iasa la iveala ceea ce a fost cindva….
    depinde si de parteneri,ce nevoi isi satisfac alaturi de celalalt,cei care au o natura iubitoare,vor face tot ce trebuie ca sa fie totul bine si scinteia sa nu se stinga…..
    problema e cu cei care nu sint prin natura lor sociabili,dar uneori invata si acestia in ultimile clipe de viata ce e singuratatea si cit rau au facut…
    nu sint de acord cu despartirile frumoase,suna atit de demonic….unul singur e problema si trebuie sa i se spuna n fata,si nu cu manusi ,si apoi o despartire ca la carte,daca nu face nimic pt relatie..

  11. Sa iubesti cat pentru doi se poate dovedi o mare slabiciune si nu o mare putere. E mai usor sa gasim vinovatul,dar e mai greu sa intelegem si in ultima instanta sa ne asumam propriile noastre decizii mai putin fericite. Cat despre metode – eu o prefer pe aceea a ” mainii de fier in manusa de catifea” – un pic de diplomatie nu strica nimanui .

  12. In dragoste nu pot exista despartiri frumoase. O iubire care se termina cu o amicitie nu a fost iubire.

    M-a durut ca urletul sufletului meu iti tulbura linistea sau somnul nepasarii. A trecut. Doar timpul poate ucide chiar si durerea, timpul usuca lacrimi, vindeca suflete haituite si inimi disperate, timpul acopera rani.
    Acum, te intreb pe tine, nefericirea….te doare…?

  13. @gaby

    E-adevarat ca iubirea se intretine si nu ar trebui sa ne asteptam ca toate lucrurile sa vina de la sine fara nici un efort, mai ales odata cu trecerea timpului intr-o relatie. Cum discutam si cu Silvia, unii se pot despartii si prea repede, fara sa incerce sa lupte sa mai schimbe ceva si asta poate insemna tot indiferenta.

    Faptul ca despartirile frumoase suna demonic… nu stiu ce sa zic… “Despartirile au ceva din melancolia asfintitului, o blanda stralucire care ascunde in ea avertismentul intunericului” (O.Paler). Orice despartire, indiferent ca este urata sau frumoasa, este dureroasa si poate lasa urme adanci. Dar, cei care au o natura iubitoare, ca sa te parafrazez pe tine, cred ca o pot face frumos si fara ca acest lucru sa para demonic.

    In ceea ce priveste “vinovatul”, exceptand cazurile extreme, eu mai degraba am invatat ca lucruile nu sunt niciodata albe sau negre. Asa ca, tind sa fiu de acord cu ceea ce a scris Lavinia.

    @Lavinia

    Asa e, Lavinia. Rezonez la ceea ce ai scris si sunt total in asentimentul tau :)

    @Silviu G.

    Despartirile sunt dureroase, ca urmare de cele mai multe ori ele se termina prost. Dezechilibrul poate sa fie atat de profund incat sa rupa orice posibilitate de comunicare normala intre cei doi. E mult mai simplu, poate uneori si salvator, un “vezi-ti de viata ta si lasa-ma sa imi vad si eu de a mea”. Eu, totusi, cred ca mai degraba instinctul de posesiune sau egoismul, si nu dragostea, este cel care ne impinge spre o a asemenea atitudine.

    “Cine iubeste si este iubit nu va mai fi niciodata acelasi om ca inainte…” (Octavian Paler). Si pentru asta ar trebui sa fim cel putin recunoscator persoanei pe care am iubit-o/ne-a iubit indiferent daca mai este intr-o relatie cu noi sau nu.

  14. @ Alex
    Despartirile nu se termina mereu prost , eu de exemplu sunt cel mai bun prieten cu fosta prietena , aici depinde de caracterul fiecaruia. Eu cred ca despartirile mereu sa fie facute la timp , deoarece doar atunci mai poate exista comunicare intre cei 2.
    Pe mine indiferenta ma doare cel mai tare , urasc acest mod de razbunare ii pot zice uneori . Indiferenta daore si omoara sentimentele unei persoane.

  15. Imaginati-va ca va dorit sa urcati intrun carusel: daca nu urcati, nu veti trai aceale emotii puternice,daca urcati stiti ca intrun moment dat va trebui sa coborati.Asa este si cu iubirea,traiti clipa, savurati ce este frumos,iar cand totul se termina lasati resentimentele,luati-o de la inceput, in acelasi ..carusel sau… poate altul.

  16. [...] http://octavianpaler.ro/comentarii-si-citate/teme-te-de-indiferenta/ [...]

Leave a Reply