“Ma gandesc la revelatiile succesive pe care mi le-a rezervat desertul. Cand n-am mai vazut decat nisip in jur, m-am oprit. am privit cu o panica abia stapanita orizontul ars, cerul ars si am luat de jos un pumn de nisip pe care l-am lasat sa curga incet printre degete, intrebandu-ma ce ma adusese acolo. O senzatie brusca de sete si de pericol a fost singurul raspuns. N-am indraznit sa inaintez in acel gol care-mi parea o catastrofa a fertilitatii, un delir al negatiei si m-am intors.

Mai tarziu, am inteles ca desertul neaga numai pana la un punct. Apoi afirma. Sterilitatea lui devine roditoare, in ea se dezvolta o vegetatie fara radacini si fara viata, prafoasa, fantomatica, un miraj, o iluzie, care face ca nici un desert sa nu fie perfect, absolut, autoputernic. Fata Morgana este fiica desertului, dar si esecul lui. Poate, chiar, destinul lui. Caci nimeni n-a demonstrat puterea subversiva a iluziei, ca desertul, care a stimulat reveriile de nisip pe masura ce s-a incapatanat sa reduca totul la sine. Cu mult inaintea faraonilor, Fata Morgana a anuntat ridicarea piramidelor. Alergand pe linia orizontului, ea repeta mereu ca orice desert e condamnat sa conspire prin mirajele sale impotriva sa si ca orice singuratate stimuleaza, la limita, un refuz. Incat nu m-as fi mirat sa aud, la Ghizeh, in Valea Nilului, ca desertul insusi a visat piramidele si ca, macar in parte, ele sunt opera lui.

Si inca nu aflasem lucrul cel mai important; ca in mod normal nu poti patrunde in desert decat pentru a te imbolnavi si mai mult de ceea ce ai lasat in urma; ca e aproape o fatalitate sa descoperi oamenii acolo unde ei iti lipsesc si sa-ti vezi mai bine amintirile, proiectate pe ecranul luminos si arid al desertului, asemeni umbrelor pe care le arunca tufele de alfa. Persecutia memoriei creste in aceesi masura cu setea, astfel ca in inima desertului nu mai e nevoie, probabil, sa-ti iei pulsul fiindca ti-l auzi; si nu te mai poti ascunde nicaieri, trebuie sa iei act de tine, de setea ta, sa te judeci in functie de ea; stii in clipa aceea ca apa e adevarul si ca fara acest adevar nu poti sa traiesti; minciuna, amagirea, tertipurile iti crapa buzele si le sangereaza, unica scapare e sa-ti umezesti gura arsa, sa-ti astamperi setea, care striga in tine, te avertizeaza “cauta o oaza sau vei pieri”, iar tu descoperi ca unui om fara apa speculatiile si justificariile, oricat de abile, nu-i mai folosesc la nimic. In fapt, cu putin noroc, descoperi esentialul: ca pustiul nu e pustiu; ca, departe de oameni, esti aproape de ei. Te simiti frate cu cel chinuit de aceeasi sete ca tine sau care iti intinde burduful sau cu apa si niciodata adevarul n-a fost mai simplu, mai racoros si mai fratern. Iti amintesti ploile care te-au sacait altadata, fantanile pe care le-ai ignorat, izvoarele pe care nu le-ai bagat in seama, raurile in care ai aruncat pietre, distrandu-te, fiindca nu stiai ce adevar teribil este setea; iti amintesti de un necunoscut cu care te-ai ciocnit pe strada, de altul care ti-a cerut ziarul in tren si nu i l-ai dat, de inversunarea cu care cautai locurile mai retrase, ca sa scapi de zgomot, de aglomeratie, si constati ca desertul te face sa doresti lucruri ciudate, sa conversezi plictisitor cu cineva, chiar sa te certi, ca el insitiga atat de mult setea ta fiziologica si setea de altii incat uiti pana si faptul ca in cupa intinsa lui Socrate nu era apa. Incet, incet, pustiul se populeaza cu toti cei pe care, intalnindu-i, nu-i mai vedeai. Si propiul tau chip se limpezeste.” (Un muzeu in labirint - Istorie subiectiva a autoportretului)

Filed under: comentarii si citate