Pasiunile eului

Fiecare are o pasiune sau, de ce nu, chiar mai multe. Respectivele pasiuni, probabil, influenteaza comportamentul si actiunile noastre zilnice deoarece,tind sa cred ca, suntem un produs al propriilor nostre idei si patimi. Dar cum ne afecteaza o pasiune realizabila dupa “expirarea termenului”? Neimplinirea ei duce probabil la frustrare, dar implinirea ei prea tarziu? Sa fie iluzia raspunsul corect la aceasta intrebare? Cert este ca intensitatea bucuriilor si a trairilor nu e la fel de mare. E foarte posibil ca pana si incertitudinea bucuriei sa fie doar o iluzie, datorita constiintei care vegheaza asupra imposibilitatii revenirii la stadiul primordial al maretei pasiuni. Se pot considera norocosi cei care savureaza o pasiune in starea ei primara? Sau sunt norociti cei care o gusta tardiv? A, mai exista si cei care n-o degusta absolut niciodata doar o viseaza…poate ei sunt cei mai fericiti. “O farama de visare e buna ca un narcotic in doza mica; visarea adoarme febrele cateodata prea mari ale inteligentei care se framanta si da nastere unui abur blajin si proaspat ce indulceste contururile prea aspre ale gandirii pure, umple golurile si intervalurile si netezeste ascunzisurile ideilor…Fiecare viseaza necunoscutul si imposibilul in felul sau “ (V. Hugo)

“La drept vorbind, toata viata mea e un sir de pasiuni esuate. Mereu am luat-o de la început. Ca un adevarat rac ce sînt. Dar o sa ma întelegeti mai bine din exemple, care ma reprezinta, cred, chiar dincolo de ceea ce spun dictionarele despre pasiuni.
În copilarie, mi-am dorit foarte mult o bicicleta. N-am avut-o si jinduiam dupa ea. În ziua cînd, mai tîrziu, mi-am cumparat una, eram foarte mîndru si de bicicleta mea si de mine. Am început sa fac zeci de kilometri cu ea zilnic. Ieseam în marginea orasului si pîndeam ciclistii care se antrenau. Ma luam dupa ei si pedalam cît puteam de tare. Uneori reuseam sa-i însotesc cîtiva kilometri. Pe urma asteptam altii. Seara, ma întorceam frînt. Îmi storceam maioul de transpiratie, faceam un dus si ma culcam fericit. Aceasta pasiune a esuat în umilinta. Într-o zi, cum mergeam foarte mîndru de mine pe bicicleta, undeva în afara de oras, am simtit o lovitura puternica în spate, m-am trezit zburînd prin aer si am aterizat la cîtiva centimetri de o borna kilometrica de pe marginea soselei. Eram, cum se spune la box, complet groggy. M-am ridicat de jos fara sa-mi dau seama ce se întîmplase, cînd am vazut un camion îndepartîndu-se si, de la fereastra cabinei soferului, cineva facîndu-mi un semn batjocoritor cu mîna. Asadar, fusesem azvîrlit intentionat de camionul care se îndeparta încet, poate pentru ca însotitorul soferului sa aiba timp sa savureze spectacolul. M-am scuturat de tarîna, mi-am îndreptat cum am putut cadrul bicicletei care se îndoise astfel încît rotile se adunasera, se ghemuisera ca labele unui animal crispat, m-am suit pe bicicleta care acum arata jalnic si caraghios, mai înalta si cu cocoasa parca, si am plecat. Lumea se uita la mine curioasa si probabil aveam un aer de Don Quijote pe o mîrtoaga sui generis. Abia asteptam sa se termine acel calvar. Eram furios si umilit. Nu mai aveam nici o placere sa merg cu bicicleta.
Ajuns acasa, am aruncat-o într-o magazie si din ziua aceea cariera mea de ciclist amator s-a încheiat. Lamentabil, dupa cum vedeti.”~
Viata pe un peron

4 Responses to “Pasiunile eului”

  1. pasiunile “eului” meu, catre prostia “eului”altora…

    povestea pasiunii mele are ceva in comun cu povestea ta. si la mine s-a manifestat o dorinta arzatoare inca de pe vremea gradinitei pentru tabla si creta… am inceput sa imi string bani, pt a implini acea dorinta. inumaram banii in fiecare zi, se adunau greu,vremea sorcovei cred ca trecuse, nici nu stiu care erau sursele de alimentare a contului. tabla costa 56 de lei. o vedeam precum cosette papusa, in vitrina librariei. imi era frica sa nu dispara, sa o ia alt copil mai econom… am reusit sa string banii. mi-am cumparat tabla si creta alba, colorata. urma sa imi adun elevii. i-am gasit. in fiecare zi ii stringeam sa ne “jucam de-a scoala”. de abia stiam literele de tipar. dar era frumos…. a trecut vremea si am inceput sa ma joc de-a scoala ca elev(a), era un joc frumos. uneori greu, alteori usor. iubeam scoala, profesorii, notele(chiar si 2-ul de la franceza, din clasa a 6a, luat pt ca i-am aruncat unui coleg caietele pe jos… nu fara motiv, dar profa nu vazuse motivul… asa ca…pina la urma, a fost benefic acel 2 , m-a pus sa invat,atunci, era teama de a spune acasa…)m-am jucat si in liceu, a fost mai frumos, iubeam liceul(neculce) , profesorii, colegii, iarasi iubeam notele,vacantele. am avut bucuria de a ma juca si de-a facultatea. poate cele mai frumoase jocuri aici au fost(wist, rentz, yams)examene, luate,picate, absente,msa, proiecte, restante, excursii… vremea a trtecut ,si timpul jocului se ducea. au venit opt ani in care am fost departe de scoala. pt ca imi doream sa fiu iar prinsa in jocul tineretii, am ajuns mai pe ocolite in scoala, dar de cealalta parte a catedrei. imi placea mult cind in fatza mea, vedeam elevii cu zimbete, fara griji, cum se jucau si ei de-a scoala. era un joc frumos. mi-au trtecut prin mina peste 1500 de tineri… i-am iubit pe toti, si m-am simtit mereu dorita ca diriginte, profesor… pasiunea era pasiune. vocatia se manifesta cu fiecare zi mai accentuat. …dar, a existat si in cazul meu , acea persoana care mi-a aruncat pasiunea ,si m-a privit frecindu-si miinile ca a scapat de “concurenta” persoana, nu era sofer, nu era cioban,era directoarea adjuncta…

    eu nu pot arunca scoala intr-o magazie, nu pot uita ca elevii ma asteapta, ma doresc… a fost primul inceput de an scolar in care am lipsit de la festivitatea de deschidere.

    sint inca uimita de ascensiunea rautatilor de sacrificarea celor pasionati in favoarea celor dotati(cu pile, si alte mijloace…)

    viata pe un pamint imbibat de nedreptate…sau cit de nesuferita este fizica atunci cind ajunge sa fie numita regina stiintelor ,iar reprezentanta din poveste…

    pasiunea eului… a ramas o amintire
    eul a dorit sa fie folositor, dar si-a atras neplacerea calvarul de a fi departe de scoala(ca sa iasa un defect la suprafata, as cauta magazia cu bicicleta sa o arunc si eu pe doamna cu pricina)

  2. Acest “aruncat intr-o magazie” folosit de Paler si referitor la armura lui Don Quijote , pe care o lasa “soarecilor” am inceput sa o adopt si eu. Fara regrete dar in speranta ca din tot ce-am aruncat, cu trecerea timpului, “intr-o magazie, soarecilor”, vor rasari, intr-o primavara, lalele.

  3. foarte trista aceasta lume fara dragul nostru “rac”!
    locul e gol si nu mai poate fi ocupat de altcineva . deosebirea dintre el si noi este ca din fericire el a ramas toata aceasta viata, petrecuta pe un peron gol ,Don Quijote , pe cand noi am trecut de la acest statut la cel de martoaga ! hienele ne sfasie zilnic sufletul , iar noi ne cocosam , devenim martoage , iar unii chiar hiene .
    mi-e foarte dor de acest desavarsit introvertit !

  4. Excellent write-up, I’m a huge believer in commenting on blogs and forums to assist the blog authors realize that they’ve added an item of value for the world-wide-web!

Leave a Reply