“Viata nu e o opera de arta. E, mai degraba, un bazar in care gasesti de toate, inclusiv nimicuri. De altfel, nu stiu cum arata o viata care ar vrea sa fie o opera de arta. In acest bazar care leaga o nastere de o moarte si in care unii au mai mult noroc, altii mai putin, eu am fost ceea ce se cheama un visator. M-as putea compara, eventual, cu o mica uzina de visuri. Numai ca visurile mele n-au avut ambitii practice. Si au fost, cele mai multe, ori prea cuminti, ori prea naive. Am visat lucruri imposibile, dar nu marete: sa ajung la Polul Nord, sa aflu “secretul secretelor” dintr-o carte a regelui Solomon, pe care n-a vazut-o nimeni, sau sa devin “om de lume”.

Mai ales “om de lume” mi-am dorit, cu staruinta sa devin, desi n-am avut harul necesar pentru asta. Sau, poate, tocmai de aceea. Cei care poseda harul farmecului in societate nu stiu cat de penibile sunt eforturile de a-l suplini. Eu am reusit sa fac din ele chiar o drama.

Mi-am zis mereu ca explicatia neputintei de a deveni “om de lume” se afla in faptul ca nu m-am cizelat la timp, nu mi-am dat osteneala sa-mi insusesc unele deprinderi care tin de civilizatie, deci se pot invata. In realitate, cauza e mai adanca, probabil. Nu e suficient sa cunosti ce vin se potriveste la o anumita mancare sau ce flori se cade sa daruiesti in functie de situatie. Exista in mine ceva needucabil, cred. Un amestec de tristete, stangacie si rigiditate, m-au condamnat sa vad in “mondenitati” un chin, o corvoada, o suferinta, desi, in singuratate, am tanjit mereu dupa ele.

Ar fi trebuit sa-mi dau seama din capul locului, poate, ca ma straduiam in zadar. La petrecerile pe care n-am avut inteligenta sau prevederea sa le ocolesc, ma miscam ca un elefant printre portelanuri, cum m-am ironizat eu insumi. Vorbeam fie prea tare, ca orice timid care tine sa demonstreze ca nu e timid, fie prea serios, iar asta ma facea si mai neindemanatic, si mai greoi. Nestapanind arta suetelor, imi era groaza ca plictisesc, ca stric cheful celorlalti. Si reuseam sa ma inhib atat de bine incat nu mai gaseam tonul nimerit, firesc, in discutii.

Probabil, am avut o impresie mult prea buna despre resursele mele, daca am insistat. Sau, poate, a fost mai puternica nevoia, dureroasa, de a ma opune singuratatii ce-mi era destinata. Nu mi-a fost de ajuns sa fiu un contemplativ, sa iubesc pietrele innegrite de lumina si cerurile decolorate de caldura. Am vrut mai mult. Din pricina asta m-am aflat mereu in conflict cu caracterul meu si mi-am detestat stangaciile (intre altele, n-am stiut niciodata ce sa fac cu mainile in public). Nu-mi place s-o recunosc, dar au existat momente in care as fi dat orice pentru a fi mai dezinvolt, mai relaxat, in lume. Si mi-a fost foarte greu sa ma resemnez cu regrete. Regrete care, vorba lui Nietzsche, seamana unor caini care mananca piatra (ah, ce extrordinara comparatie !). Nu stiu decat de la altii ce este solidaritatea de grup, nu m-am priceput sa-mi fac prieteni (exceptiile nu sunt meritul meu) si m-as gasi in mare dificultate daca as avea nevoie in miez de noapte sa apelez la cineva.” (Desertul pentru totdeauna).  

Filed under: comentarii si citate