Valoarea unui scriitor se poate judeca şi în funcţie de reacţiile afective pe care le provoacă. Putem considera izbândită fiecare carte la capătul lecturii căreia te simţi unul dintre oamenii pe care autorul îi răsfaţă cu prietenia lui. Paler este unul dintre cei care cuceresc prin intimitatea pe care o creează încă de la primele pagini. Dintru început se descoperă a fi un om de o complexitate interioară uimitoare, dăruit cu capacitatea de a-şi surprinde adâncimile sufletului în fraze cuminţi şi odihnitoare, un om care nu poate să nu pricinuiască bucurie cititorului.

Sofronie Saharov afirma, consolator, în scrisorile trimise surorii sale în Rusia, că bătrâneţea este etapa cea mai importantă a vieţii noastre. O etapă în care acumulările de o viaţă se precipită, se solidifică şi toate experienţele încep să-şi descopere sensul în lumina înţelegerii finale. Octavian Paler la vârsta de şaptezeci şi patru de ani face primul infarct şi începe să îşi repună într-un mod radical întrebările fundamentale. În chip tragic însă fratele Octavian nu reuşeşte să treacă de întrebări pentru a se deschide răspunsurilor. Am spus fratele Octavian pentru că, dincolo de nuanţe, întrebările pe care le pune sunt de fapt întrebările noastre, iar tristeţea negăsirii este pricină pentru suferinţa multora. Îndoiala lui ne macină şi nouă carnea. Oare de ce trăim dacă totuşi există un sfârşit care ne înspăimântă încă înainte de a ne înghiţi, oare sensul vieţii să fie doar viaţa?  Care este rolul iluziilor în a ne face existenţa suportabilă? Pentru el însă bătrâneţea este cea mai profundă şi mai zadarnică experienţă.

În clipa în care am pomenit iluziile am atins deja o temă mult dezbătută în scrierile lui Paler, complementaritatea dintre iluzie şi realitate. Ceea ce frapează în cazul său este nu puterea sau gradul de elaborare a iluziilor, ci luciditatea cu care îşi analizează dependenţa şi detaşarea simultană faţă de ele. N-am iluzii atât de puternice, atât de sincere, încât le-aş putea opune realităţii afirmă el în volumul de convorbiri (1,2)realizat de Daniel Cristea-Enache, dar cu toate acestea regretă lipsa harului donquijotesc de a considera iluziile drept unica realitate.  Luciditatea lui Paler este una care îl face incapabil să se alăture  din toată inima haitei de care însă nu poate trăi departe, asemenea unui lup singuratic. Este un om scindat care îşi analizează sciziunile şi prin asta pare mereu a şi le adânci. În cazul lui formula dialog interior are un sens cât se poate de propriu. Dacă un om unificat lăuntric poate monologa în faţa sinelui, cei scindaţi nu pot decât să-şi implice în dialog propriile fragmente care se caută întreolaltă. Căutarea sinelui printre iluzii şi măşti se face, în cazul nostru, printr-un exerciţiu continuu de sinceritate. Luciditatea lui Paler, cel fascinat de deşerturile plăsmuitoare de iluzii, provoacă însă mereu suferinţă, o suferinţă care îndrăznesc să cred că ar putea avea valenţe expiatoare.

Într-un anume fel Octavian Paler reprezintă omul însingurat în căutările interioare, care suferă cu greutate neputinţa de a se ruga aidoma mamei sale care nu citise decât Biblia şi Ceaslovul. În chip tragic autonomia lui Paler faţa de Dumnezeul negăsit pare să nu fie o chestiune deliberată. Pentru el ateismul este o trufie cam imbecilă, dar nu poate merge mai departe şi oftează: s-a zis ca Dumnezeu există pentru cei care au nevoie de El. Nu-i adevărat. Eu am nevoie şi nu L-am găsit. Dumnezeu este falimentul raţiunii mele. Punctul dincolo de care logica nu îmi mai este utilă. Bâjbâi într-o întunecime în care simt nevoia să mă rog, nemaiputând să mă bizui pe nimic. Nu ştiu dacă „Dumnezeul meu personal” există, dar ştiu că negându-l  aş fi ca o busolă stricată. Îmi e frică, dragă Daniel, nu de Dumnezeu. Îmi e frică de absenţa lui Dumnezeu, mărturiseşte Paler în convorbirile pe care le-a purtat cu Daniel Cristea-Enache.

Un  om cu probleme, un om cu sentimente, un bătrân reacţionar, un om care iubea viaţa până la dezgust şi savura fiecare rază de lumină, un om pentru care fiecare pagină scrisă era o mărturisire, toate acestea constituie elemente din portretul lui Octavian Paler, cel care a urcat din valea iluziilor pe muntele realităţii ultime şi pentru care îndrăznesc să vă cer să vă rugaţi.

- Paul Siladi
Text publicat în „Renaşterea” nr. 7-8, 2007, Cluj-Napoca cu titlul Rugaţi-vă pentru fratele Octavian si preluat cu acordul autorului

Filed under: articole